Originea balcanică a cuvântului „mioriță“ și evoluția fonetică în română

Lingvistul explică evoluția fonetică a cuvântului „mioriță“, legând forma actuală de termeni arhaici balcanici și de dispariția sunetului „lj-“ în româna nord-dunăreană.

Lucrarea analizează originile arhaice ale baladei „Miorița“, evidențiind influențele limbajului balcanic, în special aromânesc și meglenit, în formele inițiale ale termenilor folosiți.

Forma „mioară“, atestată în Biblia de la București (1688), are un sens tehnic de „oaie tânără“ (de un an sau doi), derivat probabil din latinescul popular „agnelliola“, cu paralele în albaneză.

Alecu Alecsandri a publicat pentru prima dată balada „Miorița“ în 1850, în ziarul „Bucovina“ de la Cernăuți, iar cuvântul „mioriță“ apare scris pentru prima dată abia la mijlocul secolului al XIX-lea.

Atestările scrise pentru termenul „miel“ (din latinescul „agnellus“) sunt cu aproape un secol mai vechi decât cele pentru „mioară“, Psalmul 113 din Psaltirea Scheiană (anii 1570) menționând deja „mieii oilor“.

Celelalte dialecte românești prezintă o bază lexicală similară pentru „miel“: aromâna („ńel“), megleno-româna („(m)ńiel“) și istroromâna („ml'e“).

Expresia „Miorița laie“ din baladă trimite direct spre Balcani, deoarece „lajë“ înseamnă „oaie neagră“ în albaneză, folosit atât în folclor, cât și metaforic pentru un element distinct.

Conceptul blagian de „spațiu mioritic“, definit în „Trilogia culturii“ ca un „orizont spațial indefinit ondulat“, capătă o nouă dimensiune prin legătura sa cu terminațiile balcanice ale imaginii ovine.

Existența unui „-l-“ moale în româna veche (ex. „milioară“) se deduce din dialectele balcanice (aromână, meglenită), unde acest sunet a fost păstrat.

În româna nord-dunăreană, consonanta „-l-“ moale dispare sistematic înainte de vocalele deschise, un fenomen fonetic explicat prin evoluția istorică a limbii.

Verbul „a ierta“ provine din latinescul „libertare“. Evoluția de la „libertare“ la „iertare“ a avut loc probabil în secolele VI-VII, la venirea slavilor spre Dunăre.

Forma inițială „lj-ertare“ a suferit o schimbare fonetică în care grupul „lj-“ a devenit „i-“, explicând de asemenea conjungerea aparent aberantă a verbului „a lua“ (din „levare“ > „liau“ > „iau“).

Româna nord-dunăreană nu a putut pronunța inițialul „l-“ moale urmat de „-i-“ semivocal, motiv pentru care formele verbale au suferit transformări similare celor de la „libertare“, spre deosebire de aromână, care păstrează „ljàu“.

Același fenomen fonetic explică păstrarea „l-“ în aromână pentru „iepure“ („lepur“), de la latinescul „lepor(em)“, în timp ce în română standard a rămas doar „i-“ (iepure).

Slavismele care începeau cu „lj-“ (ex. „ljubov“) au fost asimilate în română cu „i-“ simplu (a iubi, iubire), confirmând că dispariția „lj-“ s-a produs în perioada contactului cu slavii.

Din „milioară“ (oaie tânără), prin dispariția „lj-“, s-a ajuns în română la forma „mioară“ și ulterior la diminutivul „mioriță“, folosit în baladă.

Termenii „liber“ și „libertate“ sunt împrumuturi din limba franceză, introduse în română după 1848, înlocuind slavismele precum „slobod“ și „a slobozi“.

Analiza lexicului și a foneticii balcanice relevă strânsele legături istorice și culturale dintre spațiul românesc nord-dunărean și Balcani.